Când îmi ard tâmplele- am fost cordeluţa mamei, cu perle albe de plastic bătută. Nările şi-au luat viaţa pată cu pată pe magul subţire al hârtiei, plat şi limpede ca un deget de copil .Scriu urât scriu urât- vajnică sunt de scriu atât de stângaci şi buzele nu-mi ofilesc pe literele ei frumoase care numără în marginea de foaie liniile.
Când înţeleg- copiii stau pup în iarbă, se murează peste vârfuri subţirile lor glasuri şi m-apuc în tivul lor să pun ac în ac firul verde, căptuşeala care o să-i ţină pe toţi în învelişul bun al mamei.

Poate fi-n umbra mea- răzbate ploaia-n sat, trec micuţele păsările din copac în copac şi liniştea îngână acoperişurile inundate-când îmi ceri mâna şi lumina ţi se sucombă pleoapelor, mă resemnez aurului ce-ţi adăposteşte paşii, căruntului izvor ce-ţi curge înăutru.

desenat de mami

Nicio minciună nu potriveşte mai bine adevărul- o dată în cursul mic ce adună-nceputul şi sfârşitul, se întind o dată palmele reci către foc şi dogoarea lui nu vede nimic în care
să-mpungă cu tăişu-i. O dată, în cursul ăsta, mă prinde înţelepciunea în pieptul tău că nu se mai numeşte nicio teamă care să-mi sape obrajii- mă voi fi uitat acolo privind la ape cum spală malul şi umflă peştii, spunând că n-am fost niciodată suficient de mici sau îndeajuns de mari să legăm punţile peste el.

De ce-i viaţa peştilor în locul bucuriilor mele- primăvara-i de câmp,  Gandhi-i de jeleu, păpădia, de jale, se rupe din tuplină-n grăunte- şi câtă viaţă nu-i în locul bucuriilor mele sau mare în solzii  peştelui de-atâta melancolie fără
anotimp îşi soarbe printre dinţi şerbetul vechi de floare?
[…]
Pe urmă a-nceput cu garoafe să sufle adieri, ca ieri, din timpul lunilor cu fructe coapte, ca-n urmă, anotimptice descheieri în haine, să nu sufle-n jar cu robie sau rămas-bun.  Astăzi în cer număr pietrele călcate şi gâze
prinse-n geam, de ducă crestelor de cocoş ce stau cu bucuria-n ghemul colorat de pene; mai visează un singur nume ce nu-i de înţeles, schimbat ori pus în aşteptare. Şi de nu-i sânge să topească umbrele în  pete de căldură, râzi! dezbrăcată-n geam, privind în drum la forfota de cină. De ce din viaţa peştilor s-alegi o lacrimă si să uiţi ce-aşteaptă fiecare în final, prea frumoasele cupe ciocnite cu acest praf.

(Melancolie)

Cu ce-ai fi schimbat câmpul (?) fereastra mea se subţiază şi linii s-au prins în ea aşteptând acul. Hum in, do not take my prison for a good nice place- as i learnt, you were free and now it is all to lean about, damned are my eyes to see this happen. Şi în fond, ce apă să curgă mai bună – mai calde ierni în colţul geamului aşteptând pluta
să mişte la copcă- mulinetele strâmbe să le strângă pe toate; şi umbra ce o lasă pe pământ, cu ce ai fi schimbat spuma ce dă în ea miezul putrezit al frunzelor? 

 

E o pară din care culoarea muşcă : constanţă a pistruilor din coajă , albe striaţii aprope de codiţă şi puful de floare abia uscat. E o pară aproape coaptă, cum toamna se uită între noi şi cine-i mai cald se duce primul, şi cine-i mai cald e mai rece. Ai fi ştiut că-n loc de asta, gustul acru e dulce
şi cel dulce-i din pulpa verde. Razele nu vor mai sta să le pipăi, mi-ai spus.. cât mă doare ca astea-s aşa, cât lasă din trecut, cât din prezent şi din cele ce vin, câte se strică: aproape coaptă, culoarea asta-i de pumn înfiptă-n piept, de nară-i topită să-ncerce regăsirea cu mirosul, de ochi, vrăjită să
se stingă.

Iubirea se face că nu ştie, tu ai păşit desculţ pe jar, dimineţile, tu le-ai agitat în măsură să-şi
sfarme soarele- doar tu-ai strunit jarul cu băţul. Ura nu vede dar se face că ştie, tu ai coborât din val c-o elice-n obraz, tu ai deasupra ta dimineţi spălate de soare, vizitii pentr-o caleaşcă sculptată-n nisip: din ea suie spuma vorbelor mari, din ea răspunsul tău îşi află
întrebarea în cel ce poartă roţile de piatră-n mal- trage la umbra cu trestii, articulaţia dintre mare şi cer, că de-aici se vinde tot înţelesul acestora: ură şi dragoste.

Te aştept, de aici, plinul unei batăi în aer, jumătatea unei cape alunecând sub paşi, un plic legat cu ceară, gol în săgeata luminii – clar! mi-au spus întrebările, şi le pun pe lângă mine, mici şi-nţepate , pieptul meu crestat în munte: aici aştept, mă întorc de unde paşii şi-au luat obârşia
şi n-au mai cunoscut nimic. Existenţa-i trecută sub tăcere, un tabu -un epilog-un mişcător cerc ridicat sub inerţie; în jumătatea unei cape sunt doar un pitic cu grăunţe-n loc de ochi şi scame-n loc de gură. Te aştept, cât stau toate astea adormite.