Nu, nu-i durere-n mine. Un vers, atât, ştiu cine pierde sau câştigă dintre noi şi un vers: buza mea, piatră roşie-nfiptă-n tine, mâinile tale, mosor despletit în mijlocul meu-cine pierde sau câştigă spaţiul scurs cu sudoarea?  I-adevărat, am pus pe masă privirea cu bolul alb de cereale,  floarea de castană într-un pahar şi foamea abia stinsă cu albul suc de maci.  Nu, în mine nicio durere să sufle furtuna, cu deget negru, bătut ciocan în zid când ceasu-i mutat mult  în spate, fereastra-i deschisă şi ziua toarce sub geam.  Acum cred că înapoi mă duc păşind înainte, un vers ştiu că pierde când e vorba de noi să ne iubim, mai-mult-în-joacă- uşa-pentru-el , uşă pentru noi.

Trebuie să ştii că nu-ţi încape din numerele astea să scrii lista lungă către barometrul care afişează presiunea. Trebuie să ştii că zborul se striveşte lalalalalalalalala lalala o gâză spurcată în veceu. Se pun barii culoare cu culoare, pistonul tras în vidul care-o să-nfăşoare baia pătrăţică cu pătrăţică, marmura liliachie şi norii de vopsea care au umplut-o-n urma şantierului de toamnă. Trebuie să ştii lalalalalalalalala lalala vocea s-o ascuţi s-o crestezi s-o macini în sticla micuţă şi colorată ce dă-n bălăriile curţii. Că nu-ţi încape din atâtea semne să scrii  lista de dorinţe către barometrul care măsoară presiunea- barii scurşi din târnăcoape,  gâza mugind veche-n scurgere- nasul înfundat şi mic în vârful umerilor. Vin trepte care-or să treacă balustrada de ciocane şi rigle, cel mult o spumă dizolvată-n ligheanul de aluminiu- picuresc musculiţele şi ţânţarii cu aripile lor capacul acesta.

Schimbai bubele de soare cu bube albe de vânt- pentru a câta oară am privit înspre dragoste şi nu era nimeni
să întoarcă palele ei, doar un peşte portocaliu bătându-şi coada pe rampă.
Schimbai gustul de nisip cu pulberea crinilor, maţele de toamnă de leagă fedeleş în pomi- crengile cad pe rând, cu fire
subţiri si negre ca de păr, zborul unui fluture pe vârfuri. Ţi-ai schimbat surdina cu clopote de Notre Damme, pentru a 2 oară îmi luai din gene picături de sare, traiste ce-şi cară fermoarele deschise pe degetul tău (le-am numit).
Ai să laşi scena să se rupă, ciocanele de bat în cuie, poleirea cu igor de muşcate pe spaţiile dintre decoruri.
E aşa toamnă, aşa toamnă ca nu se mai vede nimic în cuiburi.

(Cuiburi)

Nu-i uşor de noi să nu ne fie frică. Pentru mine o îmbrăţişare costă cât plecăciunea da capo vaselor ce-n luptă se duc.
Nu mi-e frică să nu-ţi fiu în ceasuri minute de voce pentru a patra oară în lună-în a cincea, de s-ar uita in noi, la somnul adânc-că nu ştie să rupă goalele barci.
Frica nu-i de locul cu smirnă, slănina grătarelor că scrug în iarbă guri nevăzute. O îmbrăţişare n-o să lipsească- de uită, în jurul lumii, cum vasele de luptă se rod sub oameni – şi-n soiuri bune, tot nu-s pene, s-atingă fine-n tălpi.

(Legăturile atârnă greu)

pentru cineva drag

De ce-i viaţa peştilor în locul bucuriilor mele- primăvara-i de câmp,  Gandhi-i de jeleu, păpădia, de jale, se rupe din tuplină-n grăunte- şi câtă viaţă nu-i în locul bucuriilor mele sau mare în solzii  peştelui de-atâta melancolie fără
anotimp îşi soarbe printre dinţi şerbetul vechi de floare?
[…]
Pe urmă a-nceput cu garoafe să sufle adieri, ca ieri, din timpul lunilor cu fructe coapte, ca-n urmă, anotimptice descheieri în haine, să nu sufle-n jar cu robie sau rămas-bun.  Astăzi în cer număr pietrele călcate şi gâze
prinse-n geam, de ducă crestelor de cocoş ce stau cu bucuria-n ghemul colorat de pene; mai visează un singur nume ce nu-i de înţeles, schimbat ori pus în aşteptare. Şi de nu-i sânge să topească umbrele în  pete de căldură, râzi! dezbrăcată-n geam, privind în drum la forfota de cină. De ce din viaţa peştilor s-alegi o lacrimă si să uiţi ce-aşteaptă fiecare în final, prea frumoasele cupe ciocnite cu acest praf.

(Melancolie)

Nu-i să-mi vezi cuvintele că se rup unele-n altele- printre piese de şah- trecerea de soare pe geam şi tipsiile cu aburi contagioşi râd lângă priză. Râzi lângă priză cu degetele subţiate- plăcinta cu varză nu-i de dulce, focul din iarnă să ţi-l aşeze pe genunchi. De-i să râzi, râzi! seara-i pe ducă. Face cu mâna veselor punţi pe stele. Râzi că ne-am pus albaştri la suspinul puiului de liliac, să ne stoarcem cuvintele-n rewindul găurilor săpate în stâncă. Se-ascultă mirarea şi turnul: nu-s cuvintele să îţi spună pe cine înţeleg mai bine dintre un pion şi un rege.

(Remiză)

Căldura mea, tu nu te duce în deşert, Tropicul Meu, creşti doar la pulsul iernii , în sărmanul meu genunchi staţi topiţi, în ce-mi daţi voi e sângele alor mei şi sfinţii ce au vegheat acel mijloc . Căldura mea, păzeşte-te de Sahara, Tropicul meu,  varsă-te în nord, orătănii de gumă dezlipeşte din Cercul Polar, pe cer unghiile tale încă stau înfipte-n porţi. Tu părăşte lupta asta, stercoară-mi-te-n hainele, ia trupul meu în cizma ta , mergi  în deşert de-a dunelor albe călite pietricele ; c-ai văzut cu ce se aseamănă, de la pus-pâna la cules,  Sahara Mea şi Tropicul Meu, toate astea,  cât ţine lumina teşită pe un copac de crengi.