l

1.Aici stau! c-am suit un munte ş-am trecut o mare,
că am tăiat un cer şi-n pielea unui urs mi-am aflat culcuşul, când, seara,
de-o dungă roşie lăsată pe case, se făcu mistreţ
grăbit să mă frângă cu colţii-i.

2.Nu se-ntâmplă astea de adevărat,
mi-ai spus. În mine-i un început
de zi, iar tu, bătrân peşte din adânc, ai solzi cărunţi şi aripioarele
ca foiţa de ţigară: fundu de mare-i culoare de corb,

Raţe bej

 

Prin tine văd urma aşteptând
să intre-n pădure, un animal rănit
forţat să se ascundă în mijlocul
acestui for de oameni verzi. .

Acum, ştiu, în faţa mea nimic
nu vorbeşte ori tace, nimic nu-şi ştie
ascunde mirarea când între copaci
pitici cerul mat se-ntinde – aerul
coboară alb şi greu iar sunetul unui
cioc lovit de apă îmi spune-n limba
lui cât mă iubeşte.

E o structură ce-mprumută ideii
carnea florii, mirosul de pană
grăbit să-ngroapă acestora ştiinţa
nării.
Ai să strănuţi, piedică să-nţelegi,
legătură să simţi, eşti o structură
ce-mprumută pădurii carnea emoţiilor,
aproape una cu iubirea, în faţă
a tot, acest stol de raţe bej.

 

Secundele dintre un plescănit şi-un da: seara asta ştiu că nu există fericire, doar un cuib în care păsările-şi ţin somnul cân luna-i rece, turn de apă şi lumină, un izvor după care nu-mi mai întorc ochii veselă c-am cunoscut. Redusă la un somn pitic- în seara asta ştiu că nu există început iar întrebările toate-s din unghia cu care sap fundul apei- au să revină vorbele cu dulce ac de undiţă, eu un pescar eu un peşte de apă dulce eu aţa indecisă să salveze sau să piardă lupta acestei lumi.

Mi-e dintr-o roză să muşc, strâmb, sufletul să-mi agăţ în cinstea gurii-  între orele serii, norii-s bej, agrafele mele pătate, forme de albastru şi unde surâsul firelor de păr, crapă o coajă de galben murdar.
Dar în curând, eu văd înainte a tot ce cunosc, acestea-s foarfecile vederii, cupaj în lumină, fum lipit de glezne, o rană îmi ştiu deschide  ca să văd  în faţă a tot ce pot, stă mâna cea cu largi inele-mi-e să muşc dintre-o roză şi să nu-i las glasul când ştiu în ce culori se-ntunecă cerul acestor petale.

Cum să fi-nţeles că din cenuşă apa-şi soarbe lemnul iar piciorul meu trece asupra a tot cu sicrie-nformă de frunze şi păstăi..

Alerg între gale ofilite deasupra cu gâze, unghiile s-au răsfirat în evantai de toamna roşie – păpădiile le-am trecut prin nas la-nceput când rostruri de lână am atârnat de colţurile casei  şi cu mersul meu dibaci am luat firele ei  în pana cu care bat aerul în zbor.
‘I’ll be ok’, striga mâna pe spate rezemată ‘at least my defense is over and the grass reeves me to its core as the nimbus that i crap with my wings is also  me’ vina mea e că n-am ţesut în tine inimă, umbra se lasă perie pe marea ce-o ţin venele tale:  stele au căzut în nisip şi ziua plânge pe oasele lor sfârmate.
Mă gândesc răzleţ, pe trepte de nimfe m-am îmbăiat când cerul bătea în mine şi păsările cântăreau dedesubt
penele mele de aţă, o sumă şi aş trece prin alifiile tale

- tai ascuţit din mine când am văzut prin gaură firizul împlântat în caişi  ‘i’ll be ok’ striga mâna rezemată pe spate,
şi i-am spus că de-oi muri, liniştea mea o s-o sting dinainte pe bunele ţinte din pieptul tău,  sâmburi trimişi demult  în nori cu aceste gânduri.

Aş minţi de n-ar fi ceaţa cu dese mustăţi- aici, singurătatea: aş minţi să spun că soarele  mă-ncălzeşte azi. Întunericu-i  la o mână de dealuri, păsări albe croindu-şi calea de-o parte şi-n capăt, peltică, ştreaşina unei case, de sus muchia unui cub portocaliu  fixat cu negre crengi în cer. .  Cuiburi albe, aş minţi dacă de ele nu mi-ar fi ruşine să-mi cos aripa de inimă, ca pisica ce-şi pune oul pe lăbuţele din faţă şi  plictiseala-i e lungă, puf nenceput  frânt în dinţi. Sub ceaţa asta lucrurile cele mai mari par săpate-n nimic.

Nu, nu-i durere-n mine. Un vers, atât, ştiu cine pierde sau câştigă dintre noi şi un vers: buza mea, piatră roşie-nfiptă-n tine, mâinile tale, mosor despletit în mijlocul meu-cine pierde sau câştigă spaţiul scurs cu sudoarea?  I-adevărat, am pus pe masă privirea cu bolul alb de cereale,  floarea de castană într-un pahar şi foamea abia stinsă cu albul suc de maci.  Nu, în mine nicio durere să sufle furtuna, cu deget negru, bătut ciocan în zid când ceasu-i mutat mult  în spate, fereastra-i deschisă şi ziua toarce sub geam.  Acum cred că înapoi mă duc păşind înainte, un vers ştiu că pierde când e vorba de noi să ne iubim, mai-mult-în-joacă- uşa-pentru-el , uşă pentru noi.

Căldura mea, tu nu te duce în deşert, Tropicul Meu, creşti doar la pulsul iernii , în sărmanul meu genunchi staţi topiţi, în ce-mi daţi voi e sângele alor mei şi sfinţii ce au vegheat acel mijloc . Căldura mea, păzeşte-te de Sahara, Tropicul meu,  varsă-te în nord, orătănii de gumă dezlipeşte din Cercul Polar, pe cer unghiile tale încă stau înfipte-n porţi. Tu părăşte lupta asta, stercoară-mi-te-n hainele, ia trupul meu în cizma ta , mergi  în deşert de-a dunelor albe călite pietricele ; c-ai văzut cu ce se aseamănă, de la pus-pâna la cules,  Sahara Mea şi Tropicul Meu, toate astea,  cât ţine lumina teşită pe un copac de crengi.

Partea rea-i că micuţă fiind căldura se spală de aluniţele mele cele mai mari. Dimensiune fără răgaz, plită sporită la soare, dilataţie cu găuri, năstruşnic ochi în călcâiul acestui pământ. Rău că, mică fiind, pe pieptul apei, voi desluşi printre cele mai mari mistere. Un val alb unu negru  unu alb unu coamă de zebră: emu prins în capcană,  furnicile strânse de jur şi aluniţele mele  toate sub dinţii lor. Partea rea-i partea bună, căldura nu ştie că-n loc frigu poate-ncălzi, ţine de pana cu cea mai deasă grăsime, călcâiu-acestei mări de gheaţă.

..mă  roagă, ştiu că nu-i păcat să nu-mi iasă-n cale  cu dulcea gură căscată spre mine,  roagă-l pe el de mână să nu mă prindă, pe fese să nu-mi lase sila de adevăr. De aş fi din pământ, fire de praf s-ar smulge , prieteni cu vântul şi ploaia, roagă-mă să te uit căci n-o să-mi pese,  înapoi, să privesc înainte, să mă tem să fiu la braţ cu răul.